Aici nu e la mine acasa. Barcelona, Septembrie, la inceput

14248910_10210978113595202_1644486701_n

Ceva ce suna a jurnal, adica sunt intr-o delimitare spatial-temporala care are nevoie de relatare, adica in Barca singuratatii mele, oh my oh my! Ar fi trebuit sa ajung „acasa” dar aici ma simt ca intr-o cazarma din care relatez. Eu am mai zis ca nu-mi place Barcelona si ma simt o dubioasa nerecunoscatoare de fiecare data cand o spun si de fiecare data cand aud fascinatia altora pentru ea. N-are legatura cu locul, aproape niciodata n-are.

Ceva ce suna a jurnal pentru ca intr-un jurnal poti sa zici multe pentru nimeni, adica sa nu trebuiasca sa insemne mult decat pentru tine. a, si poti sa scrii fara diactritice si cu litera mica.

Cand despachetez am o senzatie de ordine. Contrar evidentului, impachetatul scoate din mine o stare primitiva de invalmasala si haos.

Nu doar pentru ca vad valiza rasturnata simt ca am ajuns. Prosoapele calcate la dungulita de Maria ma ung pe suflet si sunt un indicator bun ca sunt la ea in barlog (i-am zis ca ma mut si sa nu incerce sa ma opreasca). O sa fumez o tigara sa le umplu de fum, sa-i miroasa a cocolino si tutun printre porii de bumbac. Mai e gresia din camera care e vesnic calda din mai pana in octombrie. Azi aproape frige. Am transpirat cu mana pe un pix negru, de afara se aude vesnic aproape dintotdeauna „tapas, paella”.

Nu-mi vine sa fac nimic care sa necesite o implicatie motorie, adica as muri de foame cu sendvisul langa mine. E ca o apatie post-tristesse din care nu trebuie sa iesi ca nu te doare nimic. Mai dau un click pe youtube, unul pe facebook. Canta baietii de la Luna Amara, lasa-i sa cante ca n-au mai cantat demult.

Youtube-ul si Maria mi-au facut camera sa para si mai mare. Camera mea a fost reorganizata si despuiata cat am fost plecata din motive septice si acum se aude un ecou fin de sala de sport.

Youtube-ul mai face ceva dragut pentru mine, mi-a dat la Recommended Nicoleta guta, Denisa si mister Juve (official ` , probabil video. Nu-i inteleg algoritmul si de data asta nu ma pot invinovati. Am stat o luna acasa si am doi frati de douazeci de ani bucata. Poate acolo e raspunsul.

Aerul conditionat nu face fata, ginul s-a terminat iar vinul lui Clotilde( nu Armand, alta) lasat in arsita livingului nostru s-a otetit sfios. Cum ti-am si zis, e un cald transpirat de masina incinsa de mi se lichefiaza balsamul de buze pe cantul paharului. Totusi am pus cartofii la prajit. Am dat youtube-ul mai incet sa-i aud sfaraind.

Imi placea de demult, cand puteam sa dau drumul la dus si la Roxette si sa plang fara sa ma simt penibil.

Exista o nevoie in surdina de un acasa, ma gandesc. La unii e o garsoniera-n Drumul Taberei, vreo rulota, vreun cort, o prima casa. Nu stiu daca sa limitez asta la spatiul locativ sau la un conglomerat de senzatii de bine toate intersectandu-se intr-un punct fizic sau imaterial. La mine acum acasa neacasa e o valiza in mijlocul unei camere inalte cu gresie.

Nu exista niciun motiv pentru care cineva acum, aici, nu s-ar duce sa-si ia o inghetata buna dupa cartofi prajiti. Mai exista speranta.

14281290_10210978142835933_805699755_n

proof : pat, gresie, picior

pana aici s-a ajuns

Advertisements