Ceci n’est pas un journal de călătorie

WP_20160812_12_05_40_Pro

Vouă, F, R, A, A, C, pentru că experiențe nu lucruri și cartofi prajiți cu jägermeister

Când am început să scriu despre asta aveam un gust albastru de intorcere, nu-l mai avusesem de mult. Un fel de post-fun depression. Am pus în drumul spre întoarcere, la cald, pe coperta din spate a The Body a lu` Kureishi tot ce-mi venea în cap. Venea așa pe repede-nainte, intens, diabetic, aproape nepublicabil nicăieri, de parcă mi se scurgea prin carpiene jos pe hartie. Mă durea ceva mișto. Nici eu nu înțeleg prea bine cum de.

Se pare că unora li manifestă o așa zisă Rosy Retrospection, adică o retrospectivă hiperpozitivă a lucrurilor trăite. O experiență ar deveni mult mai faină, mai intensă, mai nu-știu-cum după ce s-a terminat.

Când m-am apucat din nou să scriu despre deltă se trezise berea și se încheiase concertu`. Așa a ieșit textul ăsta, prêt-à-poster, cu scuză implicită pentru o săptămână de întârziere.

Le bateau

Am urcat pe Maramureș care se bălăngănea la cheu. Se întâmpla ceva, urma sa ajung undeva și-mi plăcea senzația de ajungere. Oamenii mulți, bagaje mai multe, plecat pe apă, discuții care n-aveau nevoie de concluzie sau aplicabilitate.

Pe Maramureș se simte un damf rugos de la barul ticsit de Timișoreana care duce la toaleta înăclăită de pe hol. E puțină lume înauntru unde aeru e stătut, puturos si unde trebuie să te deranjeze bine soarele de afară ca să vrei să păzesti un maldăr de rucsace, corturi si saci de dormit. Adică un outlet de decathlon, încins si transpirat.
Nava gemea de lume si Dunărea de sub gemea de ea. Bărcile către Delta ‘nu lasă pe nimeni pe jos’, așa mi-a spus domnul de la Navrom și ‘ia pe toată lumea că nu-i cu loc e cu dat din coate’. Deci a durat ceva până să găsim un colț unde să încăpem toți, fără sa murim de cald si fără sa pută. În față la prora, pe jos pe lângă bere blondă lăsată-n soare, o tablă de sah fără piese de șah, biscuiți, polistiren, pachete de țigări, țevi, flenticuri care acopereau alte flenticuri pe care oamenii le duceau pe barcă pana la sfântu’ ca sa facă alte flenticuri. Probabil mai mari. Deasupra capului aveam o țeavă de scurgere de la aerul condiționat, mucegăită si amenințătoare. Din podeaua navei ieseau tot felul de alte țevi cărora nu le știam rostul, din care picurau lichide transparente, cărora nici nu voiam sa le stiu rostul. Sub fieru’ ros al barcii, Dunărea, verde, obosită și pasivă se dădea la o parte in drumu’ ei spre baltă. Maramureș nu se grăbea nici ea.

El pueblo

Green village e numele complexului hotelier dar Sfântul Gheorghe e îndeajuns de verde încât sa poată fi numit așa. Satul e mic, ți se oferă mese tradiționale la localnici sau plimbari cu barca, toți știu de festival si te indrumă până unde ai nevoie. Am ajuns în camping unde eu nu mai fusesem de 7 ani, unii deloc, alții anu’ trecut, alții acum doi ani. Aproape nimic nu s-a schimbat. Casute cu stuf, mult lemn, iar stuf, copaci, corturi, bar, buda, iar stuf si iar lemn.  Mirosea a mici chiar daca bucătăria părea închisă. Îmi miroase a mici când mi-e foarte foame, cum imi si era. Ca o fata morgana olfactivă. Doar îi simt, nu-i mănânc.
Odata livrați pe uscat suntem oamenii deltei. Sfântul nu-i doar un loc, ci devine un microcosmos, nu seamănă cu nimic care nu se întâmplă în interiorul lui. Are dinamica lui proprie, oamenii devin locuitorii lui, cu caracteristici și activităti asemănătoare.

Nisip și draci de mare

Plaja de la sfântu’ a rămas un loc unde te duci după boscheți si scaieți pentru nevoi. Ceea ce înseamnă ca nu încearcă nimeni sa-ți vândă nimic la cap de prosop, nici nu vezi reclame si nu e împânzit de sezlonguri. Drumul duce serpuit printre relief de deltă (Wiki spune mișto „fundament cristalin peste care se dispune transgresiv o cuvertură sedimentară”) și bălți până unde Dunărea e una cu marea.

Plaja e de eu și tu, parcă nu încap mai mulți pe o pătură, eu să te întreb cum o fi dincolo, tu să-mi zici că e mai bine orium la noi acum.. E Turcia sigur și tu să confirmi. Tu să-mi pui nisip pe mine ca să-mi atragi atenția sau să mă enervezi, mie să-mi placă, n-am simțit nisip mai fin vreodată. Tu să-mi zici să intrăm în apă că știi tu o insulă, adică în larg, un val de nisip unde fundu` mării te lasă să stai în picioare. Aici să vorbim mult până simt că se încălzește balta. Aici pe insulă nu te aude nimeni. Ce se vorbește în Sfântu`, rămâne-n Sfântu`. Ia-mi o bere că arde.

Intermezzo

Cred că am vrut să schimb la un moment dat subiectul, nu l-am făcut că n-am vrut sau nu am știut cum. Dacă-l făceam îți spuneam așa.  Știu de deep Turcia din două filme, Winter Sleep care m-a tulburat prin lungime, dialog și imagine (Anatolia iarna. Auzi lupii mestecând din coloana sonoră). Am rămas bântuită și curioasă. Mustang, care e un coming-of-age crud, pe care l-aș fi revăzut imediat după ce s-a terminat doar ca să-l retraiesc din nou ca o groupie în care mă transformase. Mai știu și poveștile lu maică-mea când a trecut ea podul din Istambul în 91 și a văzut ea prima dată reclamă la Cola. O mai știu din city break-urile în Halkidiki despre care povestea matusă-mea languros. Și de la BBC. N-o să mergem niciodată împreună în Turcia, tu ești tranzacțional, eu feministă. Măcar discuțiile despre film nu eșuează niciodată.

The festival

Nu-mi aduc aminte mai mult de 3 filme cap coadă de la Anonimul, cumva entuziasmul locului mi-a făcut propriul film în cap și m-a luat valul, no pun intended. O scurtă trecere în revistă, festival independent, camping cu oameni normali la cap care duc fun-ul în locuri alternativ-decente. Am văzut filme bune, shorturi anul asta, Hotel Eden sau O noapte în Tokoriki , care au și câștigat la secțiunea lor. O bucată de revoltă înabușită mi-a stârnit faptul că s-a renunțat la artificii și la Allegria la sfârșitul festivității de premiere pe motiv de doliu național. Mie mi s-a rupt magic de doliu, mai mult, m-a sâcâit pretinsul monarhism pe valorile căruia nu mai dă multă lume doi bani, cel puțin nu în țara în care mi-am petrecut ultimii doi ani jumate și unde Colau și Podemos sunt fix pe trotuarul celălalt, câștigând teren. Back to Romania, oricum ipocrizia face ca un concert să fie ok, dar nu și artificiile. Și aici îmi închei analiza de bugetar supărat că n-a mai primit bonuri de masă.

 Epilog

Sucindu-mă de la aproape tot, mă gândesc cum mă gândeam când urma să vin la cum o sa fie luna mea în România, diasporeană tânără ce sunt. Voiam să revăd de ce am plecat și dacă-mi place cine sunt aici. Mă enervează și mă afectează tot atâtea lucruri câte îmi și plac. Delta a fost un microcosmos în care o să mă întorc disociindu-l de ro, Vâlcea e pansament, prin București am invățat să trec ca gâsca prin apă, cu riscul de a mă stropi din când în când.

Plouă afară, se aude un scârțâit de la vecinu`. Bunică-mea face bulion. Roșu și aburi și miros de toamnă în Balcani.

Pe jumătate în rosy retrospection, mă duc să pun de ceai. Sunt încă acasă.

 

14123996_1315383161812927_801301086_o

 ăsta a fost sound-ul de la anonimul

 

Advertisements