DINCOLO DE SÂRME ȘI PORTOCALI E DELIA, ÎN SUFLETUL CĂREIA TOCMAI AM NIMERIT

delia oltea rusu

 

 

Rândurile de mai jos nu se vor a fi recenzie, nici un interviu, ci mai degrabă un text din poignet despre biografia unei femei care s-a trezit într-o zi cu un îndemn nebun de a și-o scrie. Și a scris-o. Sinceră față de foaie, sinceră față de cititori și mai ales față de ea însăși.

Am citit repede „Sârme și Portocali”, mi-a luat o seară târzie și-a mușcat un strop din miezul nopții. Două lucruri m-au încântat de la început, faptul că o cunoscusem pe autoare înainte de a-i citi cartea, deci mă simțeam în culisele poveștii ei de la prima pagină. Și titlul. Am întrebat-o, de ce sârme. Mi-a zis senin, ai să vezi.

Portocalii și sârmele aveau să creeze o dihotomie în cartea Deliei între prima parte și a doua. Un nord și-un sud. Povestea e a ei și în același timp a altor mii de femei care spre sfârșitul anilor 90 iau drumul străinătății muncind orice, pe oricât și oricum ca să-și poată întrețină familiile de acasă.

Cartea e inițiatică, iar pe ea, pe Delia, personajul principal, o vezi crescând, o vezi regizându-și cu greu reacțiile printre străini, muncind de zece ori mai mult decât alții care aparțineau deja lumii aceleia, doar ca să existe printre ei. O vezi descoperind capitalismul, îți vine s-o avertizezi, că tu acum știi deja. Îți vine s-o scoți din rândurile propriei cărți să-i explici cum e cu drepturile muncii, cum se folosește un cont bancar, cum se gestionează dorul pe Skype. Numai că acum cinșpe ani România era ca un copil mic care învăța să facă bastonașe, pe când ceilalți scriau compuneri.

Delia a vizitat de curând Catalonia, unde stau eu acum și în care a locuit și ea câțiva ani buni din viața-i de emigrantă în căutare de o viață mai bună la începutul anilor 2000.

Ea a făcut parte din oamenii ăia care și-au luat viața la spinare, ca niște gastropode curajoase, lăsând acasă două copile, ceașca de cafea din catedra de agronomie, un soț, prietenii, Apusenii, câinele casei pe care nu l-a mai apucat la întoarcere, descurajările și dezamăgirile unei societăți năucite, naive, cu oameni păcăliți de Caritas și pământul lor zguduit de tranziție. Adică România dezbrăcată în curul gol, postcomunistă și absurdă. Și mai presus de toate, inconștientă de toate acestea.

Ea e  fiecare din românii ăia care au intrat printre primii în vest cu gradul de cetățean de gradul doi, care făceau munci brute pe niscaiva mărci. Aceleași mărci care străluceau mai apoi ca un American Dream european când făceau drum întors către familia lăsată în țară și îngropată-n datorii. Românii care povesteau la întoarcere despre cât sunt de frumoase autostrăzile cele noi, ce educați sunt oameni, ce bine e „afară”, ce curat și ce mult ne mai trebuie nouă să-i ajungem.

Aceia care aduceau caramele cu miros de lemn dulce sau ciocolată nemțească de se strângea tot cartierul. Toți aveau ceva în comun, dorul de țară care pe atunci durea pletoric sub formă de apeluri scurte, fără minute incluse, o dată la lună.

Când ne-am văzut, ne-am tolănit la un pahar de Sangria și ne-am luat cu vorba. Și uite ce-a ieșit.

Experiența în altă cultură transformă, educă, formează, sporește toleranța, aportă. Tu acum șase ani te-ai întors în țară cu un „bagaj” mai mare decât cel cu care ai plecat. Trăgând linie, ce a însemnat pentru tine experiența exodului despre care vorbești în carte, în mod special perioada Spania. Cu ce simți că ai rămas?

În primul rând, n-aș fi reușit să citesc Marquez, „Un veac de singurătate” în limba autorului. Poate n-o descopeream pe Allende niciodată. Am descoperit-o întâmplător pe noptiera unei femei în casa căreia făceam curățenie. Și am mai descoperit odată cu ea că poți să începi să scrii și la patruzeci de ani, Isabel Allende și-a scris prima carte atunci. Și i-am urmat exemplul. Am scris prima mea carte la aceeași vârstă.

De unde a venit impulsul pentru „Sârme și Portocali”?

Tuturor cărora le povesteam reacționau, în special străinii, românii aveau fiecare drama lui, nu plecau urechea. Mă întrebau ce-a urmat? Și ce-ai făcut? Și cum a mai fost? Le stârneam curiozitatea. Și-am simțit că încep să uit. Personaje, detalii, oameni, senzații. Și într-o zi, m-am pus la calculator și am început să scriu. Nu mai scrisesem din facultate. Mă luau fiori. Le-am zis fetelor, dați-vă la o parte, că trebuie să scriu ceva. Am scris partea cu Germania în cinci nopți legate. Când mergeam la serviciu nu mă puteam gândi decât că urmează să mă întorc și să scriu. Pe drum spre casă îmi corectam textul în cap.

A fost dintr-o dată și spasmodic.

Exact. N-am avut un plan. Era ceva ce trebuia să povestesc. Nu știam cui. Și pe măsură ce scriam îmi dădeam seama și mai mult că vreau să fac asta. Chiar dacă am făcut inginerie în facultate, am cochetat și eu cu jurnalismul, dar niciodată n-am spus neapărat cu voce tare și auzită că vreau să scriu, până când n-am făcut-o efectiv.

Crezi că dacă rămâneai în România se întâmpla?

Nu cred. Dar nici dacă rămâneam de tot în Spania nu eram scriitoare cu o carte publicată. N-am avut decât de câștigat din fiecare decizie. Nu regret nimic și-o spun apăsat.

Cum ți-a fost ca femeie româncă în societatea spaniolă?

Ca femeie, am înviat și am descoperit ce putere am. Pentru că atunci când am plecat din România în care în afară de lupta pentru existență, nu mai însemna mare lucru nici viața de familie și nici să fii femeie, în adevăratul sens al cuvântului. În România lui 2000 nu aveam încredere în mine, nu aveam forță, nici stimă. Era greu să le simți când te gândeai dacă ți-a mai rămas salam în frigider pentru a doua zi. Aici am devenit mai femeie decât fusesem vreodată în țară până atunci.

Și asta plecând de la chestiile lor mărunte, că-ți zic guapa , că cineva te complimentează și vede când te cochetărești, că au efectiv timp și disponibilitate să vadă. Că cele din jur emanau încredere fără să conteze dacă erau sau nu tulburător de frumoase. Și de aici am plecat. M-am reparat.

Unde apare în povestea ta tatuajul de pe omoplat?

Înainte cu vreo jumătate de an de a pleca din Spania, m-am decis să-l fac. Am vrut să port nu numai în mine ci și pe mine, la vedere, anii trăiți aici. Și n-am stat pe gânduri. E simbolul turistic al orașului în care am trăit o bună parte din experiența mea în afara țării, Girona, pe care l-am părăsit dar vezi, tot l-am luat cu mine.

După ani de zile te ai întors. Cum ai găsit societatea din care plecaseși cu aproape un deceniu în urmă?

Abrutizată. I-am găsit pe unii vulgari, pe unii inculți și cu bani- o clasă socială foarte dureroasă de la noi și, din păcate, ei erau cei mai vizibili, o scară valorică greșită. Dar în general se vedea că oamenii erau mai avuți, aveau mai mult acces la tehnologie, puterea de cumpărare mai mare. Unii prieteni s-au schimbat, unii nu mai erau, plecați și ei la rândul lor, unii au rămas la fel de apropiați ca întotdeauna.

 

♦Delia e ușor timidă, s-a simțit nuștiucum când i-am zis că vreau să scriu despre ea pe blogul meu prăfocios. Mă privea încântată de conversație, de fructele de mare din farfurie, de soarele ce-i făcea pe plac, de toți care aveau s-o întâmpine cu dor în Catalonia ei cea dragă, de perspectiva reîntâlnirii cu locul în care s-a simțit așa cum spune ultimul rând din carte, the queen of her universe ♦

 

„Într-una din zile, am avut una dintre primele mele revolte din cariera de zilier. Tapena pe care am primit-o în dotare era veche și mergea ca naiba, se blocau capsele, se încurca panglica și ca urmare eram în urma tuturor cu câteva sute  de metri distanță. Daniel întotdeauna termina rândul lui și făcea jumate din al meu, de frică să nu mă lase neamțul seara acolo pe câmp. Am tot zis eu ce-am zis, că nu e bună, că <schaize machine>. Degeaba. Până într-o zi în care, tot ultima pe rând, am trântit-o de pământ,  am ieșit din lot și i-am zis că eu nu mai lucrez cu prostia aia, pe mine să mă ducă acasă și de acolo la gară.

Când am pus așa problema neamțul a început să scuze mașina, că e bună, că e fabricație nemțească, că vezi doamne, e made in Germany și lucruri nemțești nu se strică. Eu eram aia nefuncțională care n-aveam nimic de fabricație germană prin  vene. I-am spus că și Mercedesul e nemțesc, dar chiar și ăla se strică. După un moment de uluială, s-a pus pe un râs isteric, s-a urcat în mașină și s-a întors cu o tapenă nouă. Și rău a făcut, pentru că m-am specializat așa de bine în lucrarea aia, că n-am mai scăpat o vreme (…)”

-fragment-

„Sârme și Portocali”   a apărut la editura Herg Benet, în aprilie 2015, sub colecția √7

 

delia rusu 2

delia rusu

 

Advertisements