Stația Timpuri Noi, cu peronul în reconstrucție

Statia tmpuri noi

E nouă la mine, în România zece. Nimic mai normal până aici. GMT-ul și viața de emigrant.

Duminica asta mi-a fost maraton. Mi-a luat aprozimativ douăzeci de minute să mă trezesc, m-am gândit un pic la ce e de făcut și așa tare m-a însuflețit de-mi venea să mă culc la loc. Am făcut un ou moale- nu pentru mine, că mă înfioară consistența lui- am aruncat pe geam direct într-un container florile de la el care nu se uscaseră pe placul meu ca să le păstrez ca pe restu`. Am scrolluit facebooku` și am început să-l urăsc pe Zuckerberg între timp pentru că nu mă mai puteam opri din asta.

La trei m-am apucat de cartea care mă ruga s-o termin, am vorbit cu acasă-ul, mi-am amintit de tine, tu, care în sfârșit mi-ai scris. Și Chloe, jur, că-mi venea să te sun, da` mă gândeam că-i prea bruscă intervenția. Te las să vii tu, știi că mă bucură și-o virgulă de nebunie de-ale tale. Ți-am răspuns.

La cinci m-am tuns singură și am intrat într-un rol de damnată. M-am ironizat pe loc. Nici nu se vede tunsul, duduie, pe cine înșeli tu. N-ai nicio dramă acută ca să te răzbuni pe capilar, așa-n oglindă, pe slow motion, lăsând pleata neregretată să curgă-n chiuvetă. Tu devenind androgină și resetată. La tine a fost simplu, ți-ai tăiat vârfurile. Adică TVA-ul, surplusul, prea-crescutul.

Apoi i-am zis lui că e cald afară, că vine vara aici și că-l volio bene. S-a făcut 4 și am ieșit în parc. Spaniolii sunt așa cuminței, umplu parcurile de copii, tenis de masă, picnicuri și jonglerii.

La șase jumătate simțeam deja răcoarea pe șira spinării, chiar dacă nemțoaicele și nordicii, invariabilii turiști de Spania, stau în miez de februarie în sandale. Spaniolii le zic guiris. Guiris sunt un fel de străinezi, diferiți lor, de cele mai multe ori blonzi, cu o engleză impecabilă, ușor hipsteri și dezbrăcați. Fiindcă iarna spaniolă nu diferă pentru ei așa mult de vara lor.

Am vorbit din nou despre maternitate și de fiecare dată mă ia un fior de nehotărâre pe crupă în sus și altul de normlitate și frumusețe pe care-mi vine să le strig ca să le aud mai bine tot eu. Pentru că n-am un armistițiu cu asta, găzduiesc voci schizoide și încerc să le împac. După o conversație, pentru care-ți mulțumesc Ana, you know, am lăsat spațiu.

La șapte îmi venea să dansez cu norii cumulus de deasupra Barcelonei și astfel mi-am pus un pahar de vino dulce ca să fiu mai aproape de asta.

La nouă am deschis wordul și uite-mă, tastez de zor.

De fapt, tot textul ăsta este despre cum eu sunt o domniță cât se poate de mundană, mofturoasă, dezordonată și neorganizată căreia nu-i ajung 24 de ore nici trase de coadă, nici împușcate, nici rugate, nici nedormite. It`s my party and I cry if I want to. Și-au mai fost și 47 de ore de weekedend

În răstimp, mi-am dat seama că nu e chip să mai cuget cât aș vrea, să-mi aranjez toate ciornele pentru o idee lăstă într-un notes, să-mi cos fusta de la reduceri, să văd Ida și să vorbesc despre ea. Să fac postarea asta mai bună, să-i orchestrez cel mai bun titlu sau să găsesc o poză mai potrivită pentru ea.

Sau să trag vreo concluzie.

sunday

balerina

Visuals- Sunday died screaming by Tudor Tighiliu

Advertisements